In asteptarea unui vis

Mereu asteptam sa scapam de ceva.
 Asteptam sa crestem, sa devenim adulti pentru a putea lua niste  decizii care noua ni se par corecte, sa devenim independenti de cei care ne-au crescut, sa ne intindem aripile spre orizontul cel mai indepartat si sa zburam propriul nostru zbor.
Asteptam sa terminam gradinita pentru ca ne-am saturat de jucat cu plastilina si cu jucarii. Vrem sa invatam sa scriem si sa citim, dar suntem prea inocenti pentru a ne da seama ca uneori e mai bine sa nu aflam unele lucruri...
Apoi asteptam sa terminam scoala primara pentru ca ni se pare ca stim deja suficient de multe lucruri, iar rebeliunea nu ne mai da pace. Adolescenta pare mai interesanta, liceul suna a petreceri si prieteni noi. Cand ne dam seama ca ne-am inselat, de-abia asteptam sa terminam si liceul pentru ca idiotii aia cred ca stiu ce simtim si ne judeca mereu fara sa gandeasca inainte.
Apoi asteptam sa plecam la facultate in alt oras ca sa nu le mai dam explicatii parintiilor, si pentru ca acum credem ca suntem suficient de mari pentru a ne lua viata in propriile maini. Si ne inselam din nou pentru ca viata e mereu plina de surprize.
In timp ce asteptam sa treaca timpul ca sa ajungem mari, am lasat viata sa treaca si am pierdut tot ce era mai frumos. Pentru ca atunci cand astepti ceva mai bun uiti sa fii multumit de ceea ce ai si de cat de mult ti-ai dorit sa ai totul.
Apoi, undeva la mijloc, te pierzi si nu stii incotro s-o iei. Mahmur, iti dai seama ca n-ai facut altceva decat sa astepti. Sa astepti sa treaca timpul ca sa ajungi acolo unde visai. Dar daca, asteptand, visul ti-a scapat printre degete?
Poate ca, in timp ce asteptai sa scapi de facultate, te astepta un tren care sa te duca la visul tau. Era trenul potrivit.
Apoi iti dai seama ca ai pierdut ceva, ca ai asteptat atata timp pentru nimic, ca viata a trecut fara sa-ti dai seama si nu ai apucat sa faci nici macar putin din cate ai visat.

Lumea e mare si multa

Lumea e mare si multa,
si muta, tace mereu, nu asculta
alearga, stie, vorbeste,
tace doar cand greseste.
Lumea e mare si multa,
dar uita cand pleaca de acasa
si lasa familia singura la masa.
Lumea e mare si multa
si cauta mereu un raspuns care n-o ajuta,
ajunge sus dar se-ntoarce repede, la fel - muta.
Lumea e mare si multa,
marunta, ascunsa dupa ziduri,
vanduta, asculta si face rau tacuta.
Lumea e mare si multa,
carunta, asteapta o mila cereasca,
un ochi care s-o zareasca,
s-o creasca,
in aur s-o adoposteasca,
de saracie s-o pazeasca,
dorintele sa-i implineasca.
Lumea e mare si multa,
tacuta, e moarta si nu mai are unde sa se duca.

Un clovn trist

Asta am fost mereu,
Un clovn trist,
Ascunzandu-ma mereu dupa o masca veche de fier.
Asta am fost mereu,
Un clovn trist,
Regretand priviri, fapte, vorbe,
Incercand mereu sa-mi gasesc locul,
Detionatoare al unui suflet trist.
Asta am fost mereu,
Un clovn trist
Ale carui lacrimi le usuca numai soarele
Pentru ca doar el ma ajuta sa nu mai fiu trist.
Asta am fost mereu,
Un clovn trist,
Intorcandu-ma mereu la aceeasi toamna trista si rece,
Pentru ca asta sunt eu,
Un clovn trist.

Oamenii

in cele din urma
oamenii sunt doar o bucata de piatra
si cel care conteaza esti tu
pentru ca esti facut din praf de stele
iar praful de stele e diferit,
e magic si e pentru totdeauna.
oamenii n-o sa te-apuce mereu de mana
si nici n-o sa-ti spuna mereu `noapte buna`
pentru ca lor le place sa se gandeasca doar la ei
asa ca fa bine si fa si tu ca ei.
nu te ruga, nu-i iubi prea mult
si nu-i tine de mana
pentru ca la finalul povestii n-o sa mai fiti impreuna.
oamenii sunt pasari calatoare,
vin si pleaca.
n-o sa stii niciodata unde se duc
si nici daca o sa se mai intoarca.
oamenii mint, spun povesti care o sa para adevarate,
dar tot ei iti dau fericire in rate.
oamenii vor sa-i iubesti, sa le spui `noapte buna`,
dar aminteste-ti ca la sfarsit  nu veti mai fi impreuna.

Aproape 22

In curand o sa am 22 de ani si ma gandeam in ultimul timp atat de mult la copilarie. Cand esti mic iti place sa mai adaugi cate un an si sa cresti, dar de la o anumita varsta, acest lucru nu mai e atat de placut.
De ce? Pentru ca te uiti inapoi si vezi ca sunt prea multe lucruri pe care voiai sa le faci acum multi ani, dar nu le-ai facut. Uneori pentru ca n-ai putut, uneori pentru ca nu ai vrut sau ca ti-a fost lene, de cateva ori pentru ca ti-a fost frica si ai tremurat si de mult prea multe ori pentru ca nu S-A putut. Exact, destinul ti-a pus destule piedici ca sa nu faci ce ai visat...
Dar tu ai fost acolo, mereu. Ai inchis ochii si deja te aflai in tara la care visai de cand aveai 10 ani, pe plaja, seara.
Pana la 21 de ani vizitasei deja jumatate din tarile de pe planeta si vazusesi dej tot ce voiai sa vezi.
Ba mai mult, ai si iubit suficient cat pentru patru vieti. Ai ras, ai plans, ai sarutat cu ochii inchisi, ati mers desculti pe plaja la rasarit si ati vazut frumosul acestei lumi impreuna. Dar ai si facut cativa oameni sa sufere si sa planga, ai spus ce nu voiai sa spui si ai jignit.
Dar apoi ai sarutat, ai zambit si ai vindecat. Ai mers mai departe mereu cu un zambet in suflet pe care-l tineai ascuns pentru ocazii "speciale", pentru acele ocazii care necesita un zambet dupa multe lcrimi.
Si cineva te-a iubit atat de mult incat ai decis sa ramai toata viata cu el pentru ca sufletul tau aflase deja adevarul: el te va face fericita.
Si i-ai ajutat pe toti acei oameni care nu mai stiau ce insemna speranta si ai construit pentru ei o zi de maine mai buna.
Ai mangaiat, ai ajutat, ai sperat, ai crezut, ai iubit.
Sunt o mie de dorinte intr-un suflet 'batran' de 22 de ani. Si chiar daca ai reusit sa implinesti din ele cat sa numeri pe degetele de la o mana, tu stii ca o sa vina o zi in care o sa le implinesti pe toate, cand o sa atingi infinitul. Atunci o sa stii ca visurile nu au varsta si ca speranta nu moare niciodata. Ca sufletul e mereu tanar atunci cand e pur si nepatat de rautate, ca dragostea apare atunci cand o astepti mai putin, si ca fericirea vine la geamul tau atunci cand crezi in tot ce-i bun.

Luni

Stau ascunsa intr-un colt de rai si privesc in jur
Sau poate e un colt de iad si vreau sa vad mai bine.
Ma-nvart usor in coltul meu ca sa nu ma lovesc de lume
Si apoi incep sa cant.


Oare mai sunt, oare mai pot?
Oare mai vreau, mai sper?
Unde ma-ndrept, in ce mai cred?
Cam cat de sus sunt acum cand nu vad nimic?

De la-nceput in coltul meu de rai erai
Pictai cu degetul pe cerul gri unde era razboiul,
Ai mers incet in fata mea
Pentru ca tie nu  ti-e frica.

Celui care ma asteapta

Poate ca dragostea sta undeva, intr-un colt, ascunsa, si asteapta.

Asteapta momentul oportun sa te loveasca in piept la fel cum te loveste fericirea aia dulce care apare fara sa o cauti. 

Sau poate ca dragostea e doar un cliseu pentru tine, poate chiar nu exista si de aia nu mai apare odata.

Cred ca fericirea nu e facuta pentru toata lumea. Si nici dragostea.

Desi iubesti oamenii e posibil sa nu te iubeasca niciunul dintre ei, stii? Si atunci de ce continui sa cauti, sa te uiti mereu in spate, sperand ca mai exista o sansa? O sansa sa faci lucrurile asa cum vrei tu, sa scrii povestea asa cum ai gandit-o tu, nu cum a gandit-o nenorocita aia de soarta pentru tine...

Desi iti repeti zi de zi ca nu e corect, nu poti schimba nimic, nu-i asa?

Exista mereu in visele tale, atunci cand inchizi ochii dar nu adormi, ci te deconectezi de lumea care nu intelege nimic, un om care te strange mereu de mana si nu-ti da drumul, care a existat mereu in lumea ta, si alaturi de care toate visurile tale s-au implinit. Te-a tinut de mana si ati calatorit impreuna in Raiul de pe Pamant la care visai de atata timp. Acolo era atat de cald si de bine, inotai intr-o apa transparenta care mirosea a parfumul tau preferat. Si pielea ti se bronza in nuante de auriu si era dulce ca o zi de primavara. Iar el te privea zambind ca si cum ar fi vazut o raza de soare dupa o viata intreaga traita la Polul Nord, ca si cum ar fi fost pentru prima data fericit. Acolo era liniste si bine si nu existau responsabilitati. Nu existau razboaie si nu trebuia sa te certi cu nimeni. Nu trebuia sa dai explicatii si nici sa-i faci pe altii sa inteleaga ce e bine si ce e rau.

Undeva, Acolo, dincolo de corpurile printre care te ratacesti zi de zi, el te asteapta cu mana intinsa, asteptand sa vii si sa mergeti dincolo de Pamant, unde fericirea exista si unde vara nu se termina niciodata, unde nu exista arme si nici intuneric, ci doar fericire si dragoste.

Desi ti-ai pierdut speranta, undeva, in sufletul tau, intr-un colt mic-mic din sufletul tau, tu stii ca el te asteapta, ca mereu te-a asteptat si ca o sa poti sa lasi totul in urma si o sa ajungi la el.

Da-mi mana ta, ajuta-ma sa ajung la tine, nu ma lasa sa-mi fie frica...

Oscar si Tanti Roz

Zilele trecute mi-am propus să citesc cel putin o carte pe lună și să vorbesc despre ea pe blog.
Zis și făcut!
Cum săptămâna trecută mi-am comandat niște cărți de pe elefant.ro și am avut și ceva timp liber, m-am apucat de treabă. Vineri seară am început să citesc „Oscar și Tanti Roz” a lui Eric-Emmanuel Schmitt pentru că auzisem numai vorbe bune despre ea și imi doream de ceva vreme să o citesc, aveam un sentiment bun în ceea ce privea această carte.
Trebuie să mai menționez un lucru, și anume că după fiecare sfârșit important din viața mea, mai ales în ceea ce privește studiile, am norocul să prind câte o carte care mai întâi imi rupe sufletul, apoi mă pune pe gânduri dar în același timp mă învață câteva lucruri importante despre viață.
Pe la sfârșitul gimnaziului am citit „Singur pe lume”, a lui Hector Malot, una dintre cărțile mele preferate, apoi la sfârșitul liceului am citit „Gândește cutezător” de Ben Carson, o carte care m-a făcut să-mi dau seama că dacă vrei ceva cu adevărat și muncești foarte mult, vei reuși, iar la sfârșitul facultății a venit „Oscar și Tanti Roz”. Spun „a venit” pentru că parcă a apărut ca o minune de care aveam nevoie.
Nu am mai reacționat niciodată la o carte așa cum am reacționat la această carte. Pur și simplu m-a curățat de toate lucrurile murdare pe care le aveam în suflet. A fost ca o gură de aer proaspăt după o luptă lungă și grea.
A fost o carte care m-a învățat ce au uitat să mă învețe Călinescu, Rebreanu, Camil Petrescu & Co.

P. S. „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească”

Scrisoare de bun-rămas

 Când am ajuns la facultate am crezut că totul  va sta în loc pentru o secundă și că nu voi îmbătrâni niciodată; că timpul nu-și va spune atât de repede cuvântul și că ridurile nu-mi vor acoperi prea repede fața. Apoi am închis ochii...
 Drumul a fost greu dar timpul a fost atât de scurt.
 Am întâlnit sute de oameni pe care nu i-aș fi putut întâlni în altă parte, oameni care mi-au dat încredere în mine. M-au făcut să devin omul pe care-l ascundeam de prea mult timp în mine. Nimeni n-a știut că Andreea de la facultate n-a avut acel curaj nebun în liceu.
 Aș vrea să cred că în trei ani am făcut câțiva oameni să râdă; să râdă cu mine, nu de mine.
 Aș vrea să cred că i-am dat cuiva curaj să meargă mai departe chiar atunci când totul se prăbușea în jurul său.
 Aș vrea să cred că un cuvânt a contat pentru a face pe cineva să zâmbească.
 Aș vrea să cred că atunci când am îmbrățișat pe cineva, am vindecat.
 Aș vrea să cred că atunci când am râs, am râs cu voi; dar știu că nu de multe ori ați știut că plâng.
Au fost câteva momente când am crezut că am întâlnit Dragostea și Prietenia, dar m-am înșelat. Poate nu a fost momentul potrivit. Dar cu siguranță au fost momente în care am râs până la lacrimi cu oameni pe care îi iubesc  mult. Pe ei aș fi vrut să-i fac să înțeleagă că tot ce fac e pentru că așa cred eu că e bine, pentru că acesta este adevărul meu. 
 Am râs și am plâns împreună cu unii dintre ei.
  Am plâns atunci când am picat examene sau când am avut inima în bucăți, când căutam adevărul, dar el părea să fie departe de noi, când n-am mai avut încredere că putem merge mai departe sau când ne-a fost prea greu.
 Și am râs atunci când am găsit motive pentru a fi fericiți. Când am renunțat să ne mai gândim la lucruri mărunte și am realizat cât de importanți suntem, când am început să prindem curaj ca să putem zbura, când am văzut că fericirea e mai aproape decât credeam,
Am învățat multe în trei ani, dar în primul rând am învățat să fiu un om mai bun.
 Am învățat cât de greu e să te descurci singur pe un drum necunoscut; cât de greu e să fii singur înconjurat de oameni.
Apoi am învățat că există prieteni, dar că aceștia nu vor sta prea mult prin preajmă.
Am învățat că există și oameni buni, și chiar și oameni mai triști decât mine.
Am învățat câtuși de puțin să iubesc.
Am învățat să nu-mi mai fie teamă
Am învățat că trebuie să înveți atât de multe pentru a ajunge acolo unde-ți dorești cu adevărat.
Am învățat cât de mult contează un profesor bun.
Aș fi vrut să fi râs mai mult, să fi iubit mai mult, să fi citit mai mult, să fi fost mai atentă. Aș fi vrut să ascult mai mult și să fi judecat mai puțin. Aș fi vrut să fi citit mai mult, să fi învățat mai multe.
Apoi am deschis ochii și mi-am dat seama că a trecut totul.
Astăzi închei cel mai important capitol cu speranța că am lăsat ceva în urma mea, chiar și ceva foarte mic. Plec sperând că într-o zi mă vor recunoaște ca fiind omul care i-a făcut pe toți să râdă la cursuri, chiar dacă nu au fost întotdeauna cele mai bune momente.
Plec pe drumul meu cu speranța că-mi voi împlini și restul dorințelor și că-mi voi găsi locul undeva; cu speranța că tot ce s-a întâmplat m-a ajutat să devin un om mai bun; cu speranța că am lăsat ceva bun pe unde am trecut, un zâmbet, o îmbrățișare, un cuvânt, puțină DRAGOSTE...