Când am ajuns la facultate am crezut că totul va sta în loc pentru o secundă și că nu voi îmbătrâni niciodată; că timpul nu-și va spune atât de repede cuvântul și că ridurile nu-mi vor acoperi prea repede fața. Apoi am închis ochii...
Drumul a fost greu dar timpul a fost atât de scurt.
Am întâlnit sute de oameni pe care nu i-aș fi putut întâlni în altă parte, oameni care mi-au dat încredere în mine. M-au făcut să devin omul pe care-l ascundeam de prea mult timp în mine. Nimeni n-a știut că Andreea de la facultate n-a avut acel curaj nebun în liceu.
Aș vrea să cred că în trei ani am făcut câțiva oameni să râdă; să râdă cu mine, nu de mine.
Aș vrea să cred că i-am dat cuiva curaj să meargă mai departe chiar atunci când totul se prăbușea în jurul său.
Aș vrea să cred că un cuvânt a contat pentru a face pe cineva să zâmbească.
Aș vrea să cred că atunci când am îmbrățișat pe cineva, am vindecat.
Aș vrea să cred că atunci când am râs, am râs cu voi; dar știu că nu de multe ori ați știut că plâng.
Au fost câteva momente când am crezut că am întâlnit Dragostea și Prietenia, dar m-am înșelat. Poate nu a fost momentul potrivit. Dar cu siguranță au fost momente în care am râs până la lacrimi cu oameni pe care îi iubesc mult. Pe ei aș fi vrut să-i fac să înțeleagă că tot ce fac e pentru că așa cred eu că e bine, pentru că acesta este adevărul meu.
Am râs și am plâns împreună cu unii dintre ei.
Am plâns atunci când am picat examene sau când am avut inima în bucăți, când căutam adevărul, dar el părea să fie departe de noi, când n-am mai avut încredere că putem merge mai departe sau când ne-a fost prea greu.
Și am râs atunci când am găsit motive pentru a fi fericiți. Când am renunțat să ne mai gândim la lucruri mărunte și am realizat cât de importanți suntem, când am început să prindem curaj ca să putem zbura, când am văzut că fericirea e mai aproape decât credeam,
Am învățat multe în trei ani, dar în primul rând am învățat să fiu un om mai bun.
Am învățat cât de greu e să te descurci singur pe un drum necunoscut; cât de greu e să fii singur înconjurat de oameni.
Apoi am învățat că există prieteni, dar că aceștia nu vor sta prea mult prin preajmă.
Am învățat că există și oameni buni, și chiar și oameni mai triști decât mine.
Am învățat câtuși de puțin să iubesc.
Am învățat să nu-mi mai fie teamă
Am învățat că trebuie să înveți atât de multe pentru a ajunge acolo unde-ți dorești cu adevărat.
Am învățat cât de mult contează un profesor bun.
Aș fi vrut să fi râs mai mult, să fi iubit mai mult, să fi citit mai mult, să fi fost mai atentă. Aș fi vrut să ascult mai mult și să fi judecat mai puțin. Aș fi vrut să fi citit mai mult, să fi învățat mai multe.
Apoi am deschis ochii și mi-am dat seama că a trecut totul.
Astăzi închei cel mai important capitol cu speranța că am lăsat ceva în urma mea, chiar și ceva foarte mic. Plec sperând că într-o zi mă vor recunoaște ca fiind omul care i-a făcut pe toți să râdă la cursuri, chiar dacă nu au fost întotdeauna cele mai bune momente.
Plec pe drumul meu cu speranța că-mi voi împlini și restul dorințelor și că-mi voi găsi locul undeva; cu speranța că tot ce s-a întâmplat m-a ajutat să devin un om mai bun; cu speranța că am lăsat ceva bun pe unde am trecut, un zâmbet, o îmbrățișare, un cuvânt, puțină DRAGOSTE...
miercuri, 27 aprilie 2016
miercuri, 2 septembrie 2015
Old Lovely Eyes
I was young and restless when I first met him, and he was older and blind
I had my green eyes cold enough but he saw them and gave them light.
I felt pain and my whole body was aching but he held me for a moment and then I got back to life.
I lost all my hope and dreams but he gave me wings to fly again.
I couldnt breathe for a whole day until the moment he kissed me. It was then when I knew I was alive.
I hated everyone until he taught me what love was.
I was cold as ice until he held my hand for the first time.
I felt nothing but pain until he fell asleep next to me.
I touched nothing but tears on my face until he made me smile for real.
I thought I was weak until he made me see how strong I really was.
I thought men were nothing but a mess until he taught me to love again.
It was then when I was the happiest woman on Earth. When love set me back to life.
I had my green eyes cold enough but he saw them and gave them light.
I felt pain and my whole body was aching but he held me for a moment and then I got back to life.
I lost all my hope and dreams but he gave me wings to fly again.
I couldnt breathe for a whole day until the moment he kissed me. It was then when I knew I was alive.
I hated everyone until he taught me what love was.
I was cold as ice until he held my hand for the first time.
I felt nothing but pain until he fell asleep next to me.
I touched nothing but tears on my face until he made me smile for real.
I thought I was weak until he made me see how strong I really was.
I thought men were nothing but a mess until he taught me to love again.
It was then when I was the happiest woman on Earth. When love set me back to life.
duminică, 16 august 2015
21 de visuri departare de casa
21 de visuri departare de casa,
Un dor in suflet dupa fericire, care te tot apasa,
Ganduri in miez de noapte pe strazile pustii din Bucuresti
Si niciun suflet care sa-ti spuna unde esti.
21 de visuri departare de casa,
21 de ani sunt o viata frumoasa
Sau un vis nebun in care-ai vrea sa ai tot
Sau un urlet in suflet, mereu- ”nu mai pot”
21 de visuri departare de casa
Si-un zambet incearca sa-ti faca viata frumoasa.
Parintii te-asteapta-n acelasi loc cu drag,
Cu ochii stralucind te-asteapta in prag.
Un dor in suflet dupa fericire, care te tot apasa,
Ganduri in miez de noapte pe strazile pustii din Bucuresti
Si niciun suflet care sa-ti spuna unde esti.
21 de visuri departare de casa,
21 de ani sunt o viata frumoasa
Sau un vis nebun in care-ai vrea sa ai tot
Sau un urlet in suflet, mereu- ”nu mai pot”
21 de visuri departare de casa
Si-un zambet incearca sa-ti faca viata frumoasa.
Parintii te-asteapta-n acelasi loc cu drag,
Cu ochii stralucind te-asteapta in prag.
vineri, 31 iulie 2015
Cat de mare e un om mic
De cate ori trebuie sa cazi pentru a ajunge cel mai sus?
De cate dezamagiri o sa mai ai parte pentru a-ti vedea visurile implinite?
Cati oameni o sa-ti mai taie aripile pana cand o sa inveti sa zbori singur pana la cer?
De cate ori o sa mai auzi „nu pot” sau „de ce” pana cand o sa incetezi sa-ti mai pui intrebari sau sa-ti dai raspunsuri?
Cate persoane o sa-ti mai rupa sufletul in bucati pana cand o sa gasesti persoana potrivita?
De cate ori o sa-ti mai calci pe orgoliu pana cand o sa realizezi ca orgoliul iti mananca sufletul?
De cate ori o sa-ti mai fie frica pana cand o sa afli ca frica e o minciuna?
De cate ori o sa-ti mai fie dor pana cand o sa inveti ca poti si singur?
De cate nopti nedormite o sa mai ai parte pana cand o sa-ti gasesti fericirea?
Cate drumuri gresite o sa mai strabati pana cand o sa-l gasesti pe cel bun?
Cate lacrimi o sa-ti mai albeasca obrajii pana cand o sa inveti sa zambesti din tot sufletul?
Cate cantece o sa mai inveti pana cand o sa-l scrii pe al tau?
Cate povesti o sa mai citesti pana cand o sa ai parte de propia ta poveste?
Cat de tare o sa te doara sufletul pana cand o sa afli cum sa il vindeci?
Cate-o sa mai induri ca sa ajungi acolo unde ai visat mereu?
Cam cat de mare e un om MIC?
De cate dezamagiri o sa mai ai parte pentru a-ti vedea visurile implinite?
Cati oameni o sa-ti mai taie aripile pana cand o sa inveti sa zbori singur pana la cer?
De cate ori o sa mai auzi „nu pot” sau „de ce” pana cand o sa incetezi sa-ti mai pui intrebari sau sa-ti dai raspunsuri?
Cate persoane o sa-ti mai rupa sufletul in bucati pana cand o sa gasesti persoana potrivita?
De cate ori o sa-ti mai calci pe orgoliu pana cand o sa realizezi ca orgoliul iti mananca sufletul?
De cate ori o sa-ti mai fie frica pana cand o sa afli ca frica e o minciuna?
De cate ori o sa-ti mai fie dor pana cand o sa inveti ca poti si singur?
De cate nopti nedormite o sa mai ai parte pana cand o sa-ti gasesti fericirea?
Cate drumuri gresite o sa mai strabati pana cand o sa-l gasesti pe cel bun?
Cate lacrimi o sa-ti mai albeasca obrajii pana cand o sa inveti sa zambesti din tot sufletul?
Cate cantece o sa mai inveti pana cand o sa-l scrii pe al tau?
Cate povesti o sa mai citesti pana cand o sa ai parte de propia ta poveste?
Cat de tare o sa te doara sufletul pana cand o sa afli cum sa il vindeci?
Cate-o sa mai induri ca sa ajungi acolo unde ai visat mereu?
Cam cat de mare e un om MIC?
marți, 2 iunie 2015
11 vs. 21
La 11 ani te uiti la cei din jurul tau si calculezi repede diferenta de varsta intre tine si Oricine.
La 11 ani iti doresti sa cresti, sa nu-ti mai compari varsta cu a celorlalti.
La 15 ani te indragostesti pentru prima oara, viata pare minunata si totul e frumos.
La 17 ani incepi sa visezi...Sunt niste visuri marete pe care le ascunzi la tine in suflet pentru ca nu vrei sa le afle nimeni.
La 19 ani te loveste BAC-ul si crezi ca nimic nu e mai greu pe lumea asta decat trei examene de care abia astepti sa scapi. Nu stii ce urmeaza...
La 19 ani pleci de-acasa zburand pe un unicorn alb si frumos, crezand ca vei ajunge intr-un Taram Minunat unde visurile de la 17 ani se vor implini prin Magie.
La 20 de ani afli ce inseamna examene cu adevarat. Si te doare sufletul cand vezi ca ai invatat.
La 20 de ani ti se pare ca BAC-ul a fost cel mai usor examen.
La 21 de ani nu-ti mai compari varsta cu a nimanui. Esti aproape egal cu oricine la varsta dar totusi atat de mic.
Acum ai aflat ce inseamna sa visezi cu adevarat: sacrificiu, compromisuri, nopti nedormite, lacrimi, lasitate, regrete si o cana mare de cafea in care visurile tale devin mai mici si mai mici pentru ca zaharul a fost zdrobit de obstacole.
Sau poate ca asta inseamna sa nu-ti mai compari varsta: o maturitate pe care nu ti-ai dorit-o dar care s-a asezat confortabil in viata ta, fara sa te intrebe nimic.
Acum iti doresti sa mai fii copilul de 10 ani care-si dorea sa creasca si-apoi te-ntrebi ”De ce-mi doream sa fiu mare?!” . Si-n sinea ta tu stii ca varsta e un groaznic stupefiant care nu te intreaba daca mai vrei sa stai putin sau sa pleci...
La 11 ani iti doresti sa cresti, sa nu-ti mai compari varsta cu a celorlalti.
La 15 ani te indragostesti pentru prima oara, viata pare minunata si totul e frumos.
La 17 ani incepi sa visezi...Sunt niste visuri marete pe care le ascunzi la tine in suflet pentru ca nu vrei sa le afle nimeni.
La 19 ani te loveste BAC-ul si crezi ca nimic nu e mai greu pe lumea asta decat trei examene de care abia astepti sa scapi. Nu stii ce urmeaza...
La 19 ani pleci de-acasa zburand pe un unicorn alb si frumos, crezand ca vei ajunge intr-un Taram Minunat unde visurile de la 17 ani se vor implini prin Magie.
La 20 de ani afli ce inseamna examene cu adevarat. Si te doare sufletul cand vezi ca ai invatat.
La 20 de ani ti se pare ca BAC-ul a fost cel mai usor examen.
La 21 de ani nu-ti mai compari varsta cu a nimanui. Esti aproape egal cu oricine la varsta dar totusi atat de mic.
Acum ai aflat ce inseamna sa visezi cu adevarat: sacrificiu, compromisuri, nopti nedormite, lacrimi, lasitate, regrete si o cana mare de cafea in care visurile tale devin mai mici si mai mici pentru ca zaharul a fost zdrobit de obstacole.
Sau poate ca asta inseamna sa nu-ti mai compari varsta: o maturitate pe care nu ti-ai dorit-o dar care s-a asezat confortabil in viata ta, fara sa te intrebe nimic.
Acum iti doresti sa mai fii copilul de 10 ani care-si dorea sa creasca si-apoi te-ntrebi ”De ce-mi doream sa fiu mare?!” . Si-n sinea ta tu stii ca varsta e un groaznic stupefiant care nu te intreaba daca mai vrei sa stai putin sau sa pleci...
miercuri, 13 mai 2015
Visul Copilariei
Imi amintesc de copilarie ca de-un vis..
Stiu ca nu existau atunci cuvintele ”ura”, ”razboi”, ”rautate”, ”tristeste” in vocabularul copilariei mele, ca lacrimile erau doar pentru ca voiam in brate la mama.
Stiu ca oamenii erau mai buni, nu sculptati din ura si rautate, din minciuna si egoism. Pe-atunci oamenii se iubeau, se ajutau, se respectau.
Mai stiu ca nu existau griji, grija zilei de maine sau ”ce o sa fac in viata?” sau ”cum o sa trec peste obstacolele astea?”, ”de ce sunt oamenii atat de rai si de mincinosi?”..
Nu exista durere in sufletul nepatat de copil
Nu existau obstacole peste care sa nu fi putut trece si munti pe care sa nu-i fi putut urca.
Existau visuri dar nu si teama de esec.
Nu exista o tehnologie ”inteligenta” care sa ne ”ajute” sa devenim mai prosti, sa uitam sa simtim, sa iubim, sa comunicam.
Credeam in visuri marete si nu-mi era frica de nimic. Nu stiam ca exista piedici si cat de greu o sa-mi fie.
Copilaria s-a transformat. M-a transformat in omul care mi-am dorit sa fiu. Si poate si tu ti-ai dorit sa fiu.
Acel om e diferit fata de ei toti. Acel om e plin de idei, de ganduri, de dorinte. Acel om e un vis din care va lua nastere realitatea. O realitate mai buna si-o viata in care voi fi un om fericit si implinit.
Cand copilaria a disparut, lucrurile s-au schimbat. M-am izbit de peretele unei realitati pe care n-as fi vrut sa o cunosc, chiar daca stiam cate ceva despre ea. O realitate pe care o urasc si o voi respinge mereu, intr-o lume a nedreptatii unde nimeni nu si-ar dori sa traiasca.
Stiu ca nu existau atunci cuvintele ”ura”, ”razboi”, ”rautate”, ”tristeste” in vocabularul copilariei mele, ca lacrimile erau doar pentru ca voiam in brate la mama.
Stiu ca oamenii erau mai buni, nu sculptati din ura si rautate, din minciuna si egoism. Pe-atunci oamenii se iubeau, se ajutau, se respectau.
Mai stiu ca nu existau griji, grija zilei de maine sau ”ce o sa fac in viata?” sau ”cum o sa trec peste obstacolele astea?”, ”de ce sunt oamenii atat de rai si de mincinosi?”..
Nu exista durere in sufletul nepatat de copil
Nu existau obstacole peste care sa nu fi putut trece si munti pe care sa nu-i fi putut urca.
Existau visuri dar nu si teama de esec.
Nu exista o tehnologie ”inteligenta” care sa ne ”ajute” sa devenim mai prosti, sa uitam sa simtim, sa iubim, sa comunicam.
Credeam in visuri marete si nu-mi era frica de nimic. Nu stiam ca exista piedici si cat de greu o sa-mi fie.
Copilaria s-a transformat. M-a transformat in omul care mi-am dorit sa fiu. Si poate si tu ti-ai dorit sa fiu.
Acel om e diferit fata de ei toti. Acel om e plin de idei, de ganduri, de dorinte. Acel om e un vis din care va lua nastere realitatea. O realitate mai buna si-o viata in care voi fi un om fericit si implinit.
Cand copilaria a disparut, lucrurile s-au schimbat. M-am izbit de peretele unei realitati pe care n-as fi vrut sa o cunosc, chiar daca stiam cate ceva despre ea. O realitate pe care o urasc si o voi respinge mereu, intr-o lume a nedreptatii unde nimeni nu si-ar dori sa traiasca.
joi, 5 martie 2015
Spitalul de suflete.
Apoi a inceput sa-si arunce sufletul spunând:
”Urasc spitalele. Ma fac sa-mi reamintesc pentru a mia oara cat de bolnav e sufletul meu.
”N-o sa gasiti nici un medicament pentru sufletul meu!”, le-am spus. ”Intre peretii astia goi n-o sa ma vindec!”
M-au internat pentru doua saptamani sa invat sa-mi folosesc sufletul din nou. Pentru ca e in bucati. Partea dreapta e mai bolnava. Acolo sunt greselile pe care le-am facut ranind oamenii de langa mine, vorbe aruncate care i-au ranit pe cei pe care ii iubeam.
Si uite-ma azi aici, intr-o zi urata de martie, in acest spital aproape gol dar plin de oameni ca mine.
A fost construit recent. E un spital de suflete. Suflete care nu se vor vindeca niciodata, care nu vor mai fi niciodata la fel ca inainte.
Si nu sunt singur. Sunt mereu alaturi de mine cei pe care i-am ranit de nenumarate ori, fara sa-mi pese. Sunt cei care ma iubesc neconditionat, care vor merge ore intregi prin ploaie ca sa vina sa ma vada cateva clipe. Ca sa ma ajute sa ma vindec. Sa-mi vindec rana sufletului.
E o boala, stii? Sa-i ranesti pe cei pe care ii iubesti. E ceva de care nu-ti dai seama si , totusi, crezi ca e corect.
E un drog pe care vrei sa-l lasi dar la care revii iar si iar...
Stii de ce am lacrimi in ochi? Pentru ca am gresit si-mi pare rau. Si stiu ca oricat de mult as regreta nu pot sa ma intorc la perioada in care eram sanatos. Credeam ca daca eram asa cum eram, asa era cel mai bine. Dar m-am inselat. Din nou.
Ei cred ca ma pot vindeca si ca, atunci când o sa plec de aici, o sa fiu liber din nou. Dar eu stiu, eu stiu ca boala asta n-are leac...
Imi pare rau...”
Te-am iertat...
”Urasc spitalele. Ma fac sa-mi reamintesc pentru a mia oara cat de bolnav e sufletul meu.
”N-o sa gasiti nici un medicament pentru sufletul meu!”, le-am spus. ”Intre peretii astia goi n-o sa ma vindec!”
M-au internat pentru doua saptamani sa invat sa-mi folosesc sufletul din nou. Pentru ca e in bucati. Partea dreapta e mai bolnava. Acolo sunt greselile pe care le-am facut ranind oamenii de langa mine, vorbe aruncate care i-au ranit pe cei pe care ii iubeam.
Si uite-ma azi aici, intr-o zi urata de martie, in acest spital aproape gol dar plin de oameni ca mine.
A fost construit recent. E un spital de suflete. Suflete care nu se vor vindeca niciodata, care nu vor mai fi niciodata la fel ca inainte.
Si nu sunt singur. Sunt mereu alaturi de mine cei pe care i-am ranit de nenumarate ori, fara sa-mi pese. Sunt cei care ma iubesc neconditionat, care vor merge ore intregi prin ploaie ca sa vina sa ma vada cateva clipe. Ca sa ma ajute sa ma vindec. Sa-mi vindec rana sufletului.
E o boala, stii? Sa-i ranesti pe cei pe care ii iubesti. E ceva de care nu-ti dai seama si , totusi, crezi ca e corect.
E un drog pe care vrei sa-l lasi dar la care revii iar si iar...
Stii de ce am lacrimi in ochi? Pentru ca am gresit si-mi pare rau. Si stiu ca oricat de mult as regreta nu pot sa ma intorc la perioada in care eram sanatos. Credeam ca daca eram asa cum eram, asa era cel mai bine. Dar m-am inselat. Din nou.
Ei cred ca ma pot vindeca si ca, atunci când o sa plec de aici, o sa fiu liber din nou. Dar eu stiu, eu stiu ca boala asta n-are leac...
Imi pare rau...”
Te-am iertat...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)