Visul Copilariei

Imi amintesc de copilarie ca de-un vis..
Stiu ca nu existau atunci cuvintele ”ura”, ”razboi”, ”rautate”, ”tristeste” in vocabularul copilariei mele, ca lacrimile erau doar pentru ca voiam in brate la mama.
Stiu ca oamenii erau mai buni, nu sculptati din ura si rautate, din minciuna si egoism. Pe-atunci oamenii se iubeau, se ajutau, se respectau.
Mai stiu ca nu existau griji, grija zilei de maine sau ”ce o sa fac in viata?” sau ”cum o sa trec peste obstacolele astea?”, ”de ce sunt oamenii atat de rai si de mincinosi?”..
Nu exista durere in sufletul nepatat de copil
Nu existau obstacole peste care sa nu fi  putut trece si munti pe care sa nu-i fi putut urca.
Existau visuri dar nu si teama de esec.
Nu exista o tehnologie ”inteligenta” care sa ne ”ajute” sa devenim mai prosti, sa uitam sa simtim, sa iubim, sa comunicam.
Credeam in visuri marete si nu-mi era frica de nimic. Nu stiam ca exista piedici si cat de greu o sa-mi fie.


Copilaria s-a transformat. M-a transformat in omul care mi-am dorit sa fiu. Si poate si tu ti-ai dorit sa fiu.
Acel om e diferit fata de ei toti. Acel om e plin de idei, de ganduri, de dorinte. Acel om e un vis din care va lua nastere realitatea. O realitate mai buna si-o viata in care voi fi un om fericit si implinit.


Cand copilaria a disparut, lucrurile s-au schimbat. M-am izbit de peretele unei realitati pe care n-as fi vrut sa o cunosc, chiar daca stiam cate ceva despre ea. O realitate pe care o urasc si o voi respinge mereu, intr-o lume a nedreptatii unde nimeni nu si-ar dori sa traiasca.