I was young and restless when I first met him, and he was older and blind
I had my green eyes cold enough but he saw them and gave them light.
I felt pain and my whole body was aching but he held me for a moment and then I got back to life.
I lost all my hope and dreams but he gave me wings to fly again.
I couldnt breathe for a whole day until the moment he kissed me. It was then when I knew I was alive.
I hated everyone until he taught me what love was.
I was cold as ice until he held my hand for the first time.
I felt nothing but pain until he fell asleep next to me.
I touched nothing but tears on my face until he made me smile for real.
I thought I was weak until he made me see how strong I really was.
I thought men were nothing but a mess until he taught me to love again.
It was then when I was the happiest woman on Earth. When love set me back to life.
miercuri, 2 septembrie 2015
duminică, 16 august 2015
21 de visuri departare de casa
21 de visuri departare de casa,
Un dor in suflet dupa fericire, care te tot apasa,
Ganduri in miez de noapte pe strazile pustii din Bucuresti
Si niciun suflet care sa-ti spuna unde esti.
21 de visuri departare de casa,
21 de ani sunt o viata frumoasa
Sau un vis nebun in care-ai vrea sa ai tot
Sau un urlet in suflet, mereu- ”nu mai pot”
21 de visuri departare de casa
Si-un zambet incearca sa-ti faca viata frumoasa.
Parintii te-asteapta-n acelasi loc cu drag,
Cu ochii stralucind te-asteapta in prag.
Un dor in suflet dupa fericire, care te tot apasa,
Ganduri in miez de noapte pe strazile pustii din Bucuresti
Si niciun suflet care sa-ti spuna unde esti.
21 de visuri departare de casa,
21 de ani sunt o viata frumoasa
Sau un vis nebun in care-ai vrea sa ai tot
Sau un urlet in suflet, mereu- ”nu mai pot”
21 de visuri departare de casa
Si-un zambet incearca sa-ti faca viata frumoasa.
Parintii te-asteapta-n acelasi loc cu drag,
Cu ochii stralucind te-asteapta in prag.
vineri, 31 iulie 2015
Cat de mare e un om mic
De cate ori trebuie sa cazi pentru a ajunge cel mai sus?
De cate dezamagiri o sa mai ai parte pentru a-ti vedea visurile implinite?
Cati oameni o sa-ti mai taie aripile pana cand o sa inveti sa zbori singur pana la cer?
De cate ori o sa mai auzi „nu pot” sau „de ce” pana cand o sa incetezi sa-ti mai pui intrebari sau sa-ti dai raspunsuri?
Cate persoane o sa-ti mai rupa sufletul in bucati pana cand o sa gasesti persoana potrivita?
De cate ori o sa-ti mai calci pe orgoliu pana cand o sa realizezi ca orgoliul iti mananca sufletul?
De cate ori o sa-ti mai fie frica pana cand o sa afli ca frica e o minciuna?
De cate ori o sa-ti mai fie dor pana cand o sa inveti ca poti si singur?
De cate nopti nedormite o sa mai ai parte pana cand o sa-ti gasesti fericirea?
Cate drumuri gresite o sa mai strabati pana cand o sa-l gasesti pe cel bun?
Cate lacrimi o sa-ti mai albeasca obrajii pana cand o sa inveti sa zambesti din tot sufletul?
Cate cantece o sa mai inveti pana cand o sa-l scrii pe al tau?
Cate povesti o sa mai citesti pana cand o sa ai parte de propia ta poveste?
Cat de tare o sa te doara sufletul pana cand o sa afli cum sa il vindeci?
Cate-o sa mai induri ca sa ajungi acolo unde ai visat mereu?
Cam cat de mare e un om MIC?
De cate dezamagiri o sa mai ai parte pentru a-ti vedea visurile implinite?
Cati oameni o sa-ti mai taie aripile pana cand o sa inveti sa zbori singur pana la cer?
De cate ori o sa mai auzi „nu pot” sau „de ce” pana cand o sa incetezi sa-ti mai pui intrebari sau sa-ti dai raspunsuri?
Cate persoane o sa-ti mai rupa sufletul in bucati pana cand o sa gasesti persoana potrivita?
De cate ori o sa-ti mai calci pe orgoliu pana cand o sa realizezi ca orgoliul iti mananca sufletul?
De cate ori o sa-ti mai fie frica pana cand o sa afli ca frica e o minciuna?
De cate ori o sa-ti mai fie dor pana cand o sa inveti ca poti si singur?
De cate nopti nedormite o sa mai ai parte pana cand o sa-ti gasesti fericirea?
Cate drumuri gresite o sa mai strabati pana cand o sa-l gasesti pe cel bun?
Cate lacrimi o sa-ti mai albeasca obrajii pana cand o sa inveti sa zambesti din tot sufletul?
Cate cantece o sa mai inveti pana cand o sa-l scrii pe al tau?
Cate povesti o sa mai citesti pana cand o sa ai parte de propia ta poveste?
Cat de tare o sa te doara sufletul pana cand o sa afli cum sa il vindeci?
Cate-o sa mai induri ca sa ajungi acolo unde ai visat mereu?
Cam cat de mare e un om MIC?
marți, 2 iunie 2015
11 vs. 21
La 11 ani te uiti la cei din jurul tau si calculezi repede diferenta de varsta intre tine si Oricine.
La 11 ani iti doresti sa cresti, sa nu-ti mai compari varsta cu a celorlalti.
La 15 ani te indragostesti pentru prima oara, viata pare minunata si totul e frumos.
La 17 ani incepi sa visezi...Sunt niste visuri marete pe care le ascunzi la tine in suflet pentru ca nu vrei sa le afle nimeni.
La 19 ani te loveste BAC-ul si crezi ca nimic nu e mai greu pe lumea asta decat trei examene de care abia astepti sa scapi. Nu stii ce urmeaza...
La 19 ani pleci de-acasa zburand pe un unicorn alb si frumos, crezand ca vei ajunge intr-un Taram Minunat unde visurile de la 17 ani se vor implini prin Magie.
La 20 de ani afli ce inseamna examene cu adevarat. Si te doare sufletul cand vezi ca ai invatat.
La 20 de ani ti se pare ca BAC-ul a fost cel mai usor examen.
La 21 de ani nu-ti mai compari varsta cu a nimanui. Esti aproape egal cu oricine la varsta dar totusi atat de mic.
Acum ai aflat ce inseamna sa visezi cu adevarat: sacrificiu, compromisuri, nopti nedormite, lacrimi, lasitate, regrete si o cana mare de cafea in care visurile tale devin mai mici si mai mici pentru ca zaharul a fost zdrobit de obstacole.
Sau poate ca asta inseamna sa nu-ti mai compari varsta: o maturitate pe care nu ti-ai dorit-o dar care s-a asezat confortabil in viata ta, fara sa te intrebe nimic.
Acum iti doresti sa mai fii copilul de 10 ani care-si dorea sa creasca si-apoi te-ntrebi ”De ce-mi doream sa fiu mare?!” . Si-n sinea ta tu stii ca varsta e un groaznic stupefiant care nu te intreaba daca mai vrei sa stai putin sau sa pleci...
La 11 ani iti doresti sa cresti, sa nu-ti mai compari varsta cu a celorlalti.
La 15 ani te indragostesti pentru prima oara, viata pare minunata si totul e frumos.
La 17 ani incepi sa visezi...Sunt niste visuri marete pe care le ascunzi la tine in suflet pentru ca nu vrei sa le afle nimeni.
La 19 ani te loveste BAC-ul si crezi ca nimic nu e mai greu pe lumea asta decat trei examene de care abia astepti sa scapi. Nu stii ce urmeaza...
La 19 ani pleci de-acasa zburand pe un unicorn alb si frumos, crezand ca vei ajunge intr-un Taram Minunat unde visurile de la 17 ani se vor implini prin Magie.
La 20 de ani afli ce inseamna examene cu adevarat. Si te doare sufletul cand vezi ca ai invatat.
La 20 de ani ti se pare ca BAC-ul a fost cel mai usor examen.
La 21 de ani nu-ti mai compari varsta cu a nimanui. Esti aproape egal cu oricine la varsta dar totusi atat de mic.
Acum ai aflat ce inseamna sa visezi cu adevarat: sacrificiu, compromisuri, nopti nedormite, lacrimi, lasitate, regrete si o cana mare de cafea in care visurile tale devin mai mici si mai mici pentru ca zaharul a fost zdrobit de obstacole.
Sau poate ca asta inseamna sa nu-ti mai compari varsta: o maturitate pe care nu ti-ai dorit-o dar care s-a asezat confortabil in viata ta, fara sa te intrebe nimic.
Acum iti doresti sa mai fii copilul de 10 ani care-si dorea sa creasca si-apoi te-ntrebi ”De ce-mi doream sa fiu mare?!” . Si-n sinea ta tu stii ca varsta e un groaznic stupefiant care nu te intreaba daca mai vrei sa stai putin sau sa pleci...
miercuri, 13 mai 2015
Visul Copilariei
Imi amintesc de copilarie ca de-un vis..
Stiu ca nu existau atunci cuvintele ”ura”, ”razboi”, ”rautate”, ”tristeste” in vocabularul copilariei mele, ca lacrimile erau doar pentru ca voiam in brate la mama.
Stiu ca oamenii erau mai buni, nu sculptati din ura si rautate, din minciuna si egoism. Pe-atunci oamenii se iubeau, se ajutau, se respectau.
Mai stiu ca nu existau griji, grija zilei de maine sau ”ce o sa fac in viata?” sau ”cum o sa trec peste obstacolele astea?”, ”de ce sunt oamenii atat de rai si de mincinosi?”..
Nu exista durere in sufletul nepatat de copil
Nu existau obstacole peste care sa nu fi putut trece si munti pe care sa nu-i fi putut urca.
Existau visuri dar nu si teama de esec.
Nu exista o tehnologie ”inteligenta” care sa ne ”ajute” sa devenim mai prosti, sa uitam sa simtim, sa iubim, sa comunicam.
Credeam in visuri marete si nu-mi era frica de nimic. Nu stiam ca exista piedici si cat de greu o sa-mi fie.
Copilaria s-a transformat. M-a transformat in omul care mi-am dorit sa fiu. Si poate si tu ti-ai dorit sa fiu.
Acel om e diferit fata de ei toti. Acel om e plin de idei, de ganduri, de dorinte. Acel om e un vis din care va lua nastere realitatea. O realitate mai buna si-o viata in care voi fi un om fericit si implinit.
Cand copilaria a disparut, lucrurile s-au schimbat. M-am izbit de peretele unei realitati pe care n-as fi vrut sa o cunosc, chiar daca stiam cate ceva despre ea. O realitate pe care o urasc si o voi respinge mereu, intr-o lume a nedreptatii unde nimeni nu si-ar dori sa traiasca.
Stiu ca nu existau atunci cuvintele ”ura”, ”razboi”, ”rautate”, ”tristeste” in vocabularul copilariei mele, ca lacrimile erau doar pentru ca voiam in brate la mama.
Stiu ca oamenii erau mai buni, nu sculptati din ura si rautate, din minciuna si egoism. Pe-atunci oamenii se iubeau, se ajutau, se respectau.
Mai stiu ca nu existau griji, grija zilei de maine sau ”ce o sa fac in viata?” sau ”cum o sa trec peste obstacolele astea?”, ”de ce sunt oamenii atat de rai si de mincinosi?”..
Nu exista durere in sufletul nepatat de copil
Nu existau obstacole peste care sa nu fi putut trece si munti pe care sa nu-i fi putut urca.
Existau visuri dar nu si teama de esec.
Nu exista o tehnologie ”inteligenta” care sa ne ”ajute” sa devenim mai prosti, sa uitam sa simtim, sa iubim, sa comunicam.
Credeam in visuri marete si nu-mi era frica de nimic. Nu stiam ca exista piedici si cat de greu o sa-mi fie.
Copilaria s-a transformat. M-a transformat in omul care mi-am dorit sa fiu. Si poate si tu ti-ai dorit sa fiu.
Acel om e diferit fata de ei toti. Acel om e plin de idei, de ganduri, de dorinte. Acel om e un vis din care va lua nastere realitatea. O realitate mai buna si-o viata in care voi fi un om fericit si implinit.
Cand copilaria a disparut, lucrurile s-au schimbat. M-am izbit de peretele unei realitati pe care n-as fi vrut sa o cunosc, chiar daca stiam cate ceva despre ea. O realitate pe care o urasc si o voi respinge mereu, intr-o lume a nedreptatii unde nimeni nu si-ar dori sa traiasca.
joi, 5 martie 2015
Spitalul de suflete.
Apoi a inceput sa-si arunce sufletul spunând:
”Urasc spitalele. Ma fac sa-mi reamintesc pentru a mia oara cat de bolnav e sufletul meu.
”N-o sa gasiti nici un medicament pentru sufletul meu!”, le-am spus. ”Intre peretii astia goi n-o sa ma vindec!”
M-au internat pentru doua saptamani sa invat sa-mi folosesc sufletul din nou. Pentru ca e in bucati. Partea dreapta e mai bolnava. Acolo sunt greselile pe care le-am facut ranind oamenii de langa mine, vorbe aruncate care i-au ranit pe cei pe care ii iubeam.
Si uite-ma azi aici, intr-o zi urata de martie, in acest spital aproape gol dar plin de oameni ca mine.
A fost construit recent. E un spital de suflete. Suflete care nu se vor vindeca niciodata, care nu vor mai fi niciodata la fel ca inainte.
Si nu sunt singur. Sunt mereu alaturi de mine cei pe care i-am ranit de nenumarate ori, fara sa-mi pese. Sunt cei care ma iubesc neconditionat, care vor merge ore intregi prin ploaie ca sa vina sa ma vada cateva clipe. Ca sa ma ajute sa ma vindec. Sa-mi vindec rana sufletului.
E o boala, stii? Sa-i ranesti pe cei pe care ii iubesti. E ceva de care nu-ti dai seama si , totusi, crezi ca e corect.
E un drog pe care vrei sa-l lasi dar la care revii iar si iar...
Stii de ce am lacrimi in ochi? Pentru ca am gresit si-mi pare rau. Si stiu ca oricat de mult as regreta nu pot sa ma intorc la perioada in care eram sanatos. Credeam ca daca eram asa cum eram, asa era cel mai bine. Dar m-am inselat. Din nou.
Ei cred ca ma pot vindeca si ca, atunci când o sa plec de aici, o sa fiu liber din nou. Dar eu stiu, eu stiu ca boala asta n-are leac...
Imi pare rau...”
Te-am iertat...
”Urasc spitalele. Ma fac sa-mi reamintesc pentru a mia oara cat de bolnav e sufletul meu.
”N-o sa gasiti nici un medicament pentru sufletul meu!”, le-am spus. ”Intre peretii astia goi n-o sa ma vindec!”
M-au internat pentru doua saptamani sa invat sa-mi folosesc sufletul din nou. Pentru ca e in bucati. Partea dreapta e mai bolnava. Acolo sunt greselile pe care le-am facut ranind oamenii de langa mine, vorbe aruncate care i-au ranit pe cei pe care ii iubeam.
Si uite-ma azi aici, intr-o zi urata de martie, in acest spital aproape gol dar plin de oameni ca mine.
A fost construit recent. E un spital de suflete. Suflete care nu se vor vindeca niciodata, care nu vor mai fi niciodata la fel ca inainte.
Si nu sunt singur. Sunt mereu alaturi de mine cei pe care i-am ranit de nenumarate ori, fara sa-mi pese. Sunt cei care ma iubesc neconditionat, care vor merge ore intregi prin ploaie ca sa vina sa ma vada cateva clipe. Ca sa ma ajute sa ma vindec. Sa-mi vindec rana sufletului.
E o boala, stii? Sa-i ranesti pe cei pe care ii iubesti. E ceva de care nu-ti dai seama si , totusi, crezi ca e corect.
E un drog pe care vrei sa-l lasi dar la care revii iar si iar...
Stii de ce am lacrimi in ochi? Pentru ca am gresit si-mi pare rau. Si stiu ca oricat de mult as regreta nu pot sa ma intorc la perioada in care eram sanatos. Credeam ca daca eram asa cum eram, asa era cel mai bine. Dar m-am inselat. Din nou.
Ei cred ca ma pot vindeca si ca, atunci când o sa plec de aici, o sa fiu liber din nou. Dar eu stiu, eu stiu ca boala asta n-are leac...
Imi pare rau...”
Te-am iertat...
marți, 17 februarie 2015
Cele 50 de umbre ale prostiei românesti
DA. 50 de umbre ale prostiei pentru că românul născut semidoct ”nu poate” sa citeasca decat literatura ( lejer Charles Dickens, Oscar Wilde, Shakespeare Roland Barthes, Umberto Eco, poate puțină Antichitate: Aristotel, Platon Sofocle, etc. ).
Brusc, în ultimele șapte zile apar ca ciupercile după ploaie zeci de ”critici” de la agramați, semi-analfabeți care n-au deschis o carte in viața lor, la jurnaliști, ziariști,” mari oameni de televiziune” (critici literari si de film, cică).
De ce atâta agitație și furie? Pentru că românul s-a născut critic și ii place bârfa cel mai mult. Îi place să arunce în stânga și-n dreapta cu opinii si păreri despre etică si psihologie. De când a apărut cartea, românul urăște din tot sufletul VIOLENȚA FIZICĂ.
Nu, domnule! Românul s-a născut violent. Suntem un popor de oameni brutali, ne impunem prin pumni si picioare, ne înjosim aruncând cele mai ”frumoase” vorbe din vocabular, ce să mai, ne facem auziți.
Nu e numai amuzant dar și absurd faptul că tocmai românii s-au gândit să comenteze un film unde este folosită violența fizică. Dar, atenție, e folosită in mod voit, pentru a simți plăcere. Poate că și românul simte o plăcere în ”sufletul” sau când își bate nevasta pentru că nu mai sunt bani în casă sau pentru că a venit beat de la cârciumă...
Românul e cel mai puțin in măsura să critice această carte. Vorbește despre ea strict în mod critic pentru că lui nu-i place violența și nici sexul (este doar obsedat de cel din urma).
Dacă mi-a rămas ceva în minte din ce am învățat la facultate este faptul că trebuie să iei evenimentele petrecute așa cum sunt fără să faci săpături în spatele cărții. În concluzie, dacă Anei îi plăcea să facă sex în toate modurile posibile, mai ales fiind supusă la acte de violență, e pentru că asta vrea, fie că își dă sau nu seama de gravitatea lucrurilor.
Dar, nu, românul aruncă în stânga și-n dreapta faptul că ei îi place violența, că îl iubește prea tare pe Christian și, inconștientă, și-a sacrificat propriul corp. Da, și ce dacă? Asta a fost alegerea ei.
Românul o să critice mereu ( încercând chiar să se facă auzit) ceea ce nu înțelege sau ceea ce nu-i place dar n-o să încerce niciodată să descopere de ce s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat.
Românul a fost consternat când i s-a aruncat în față un așa-zis roman erotic pentru că el e cel mai pudic dintre toți și nu face niciodată sex.
Tind să cred că oamenii nu au înțeles faptul că această carte a fost scrisă de o autoare (anonimă până acum) DOAR PENTRU A VINDE ȘI A ATRAGE ATENȚIA, dar ei s-au ”îngrămădit” să critice, să-și spună părerile negative, ”vai!, vai!, vai!”
Româncele critică pentru că s-au săturat de boșorogi, grași, libidinoși care să le bată. Ele s-au născut pure și se înroșesc atunci când vine vorba de sex și nici să nu audă de violența domestică. Dar asta e violență voită (sado-masochism) pentru plăcere. Însă ele NU O SĂ FACĂ NICIODATA așa ceva. Pentru că NU SUPORTĂ VIOLENȚA.
Mă irită această falsă indignare a românilor în ceea ce privește atât filmul cât și cartea la fel cum mă irită această lipsă a dorinței de a gândi. Ce-i drept, necesită puțin efort.
În schimb, a auzit cine de cartea ”12 ani de sclavie” a cărei ecranizare a câștigat un premiu Oscar? S-a făcut atâta vâlvă în jurul ei? NU. Pentru că nu conține scene de sex explicite, iar omului îi place tot ceea ce este legat de sexualitate pentru că aceasta a dominat omenirea încă din Antichitate și o va domina mereu. Sexualitatea VINDE.
Nu toate femeile care citesc ”romanul” visează la un Christian Grey, nu toate transpiră când citesc despre scenele de sex, pur și simplu le place.
În încheiere, adaug faptul că această carte este pur fictivă, (chiar dacă unii s-au înghesuit să analizeze, să critice ca niște descendenți ”puri” ai lui George Călinescu) la fel cum sunt scrise, în general, cărțile. Nimic mai simplu de atât.
P.S. Trăim într-o lume care nu se va trezi niciodată din acest somn adânc.
Brusc, în ultimele șapte zile apar ca ciupercile după ploaie zeci de ”critici” de la agramați, semi-analfabeți care n-au deschis o carte in viața lor, la jurnaliști, ziariști,” mari oameni de televiziune” (critici literari si de film, cică).
De ce atâta agitație și furie? Pentru că românul s-a născut critic și ii place bârfa cel mai mult. Îi place să arunce în stânga și-n dreapta cu opinii si păreri despre etică si psihologie. De când a apărut cartea, românul urăște din tot sufletul VIOLENȚA FIZICĂ.
Nu, domnule! Românul s-a născut violent. Suntem un popor de oameni brutali, ne impunem prin pumni si picioare, ne înjosim aruncând cele mai ”frumoase” vorbe din vocabular, ce să mai, ne facem auziți.
Nu e numai amuzant dar și absurd faptul că tocmai românii s-au gândit să comenteze un film unde este folosită violența fizică. Dar, atenție, e folosită in mod voit, pentru a simți plăcere. Poate că și românul simte o plăcere în ”sufletul” sau când își bate nevasta pentru că nu mai sunt bani în casă sau pentru că a venit beat de la cârciumă...
Românul e cel mai puțin in măsura să critice această carte. Vorbește despre ea strict în mod critic pentru că lui nu-i place violența și nici sexul (este doar obsedat de cel din urma).
Dacă mi-a rămas ceva în minte din ce am învățat la facultate este faptul că trebuie să iei evenimentele petrecute așa cum sunt fără să faci săpături în spatele cărții. În concluzie, dacă Anei îi plăcea să facă sex în toate modurile posibile, mai ales fiind supusă la acte de violență, e pentru că asta vrea, fie că își dă sau nu seama de gravitatea lucrurilor.
Dar, nu, românul aruncă în stânga și-n dreapta faptul că ei îi place violența, că îl iubește prea tare pe Christian și, inconștientă, și-a sacrificat propriul corp. Da, și ce dacă? Asta a fost alegerea ei.
Românul o să critice mereu ( încercând chiar să se facă auzit) ceea ce nu înțelege sau ceea ce nu-i place dar n-o să încerce niciodată să descopere de ce s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat.
Românul a fost consternat când i s-a aruncat în față un așa-zis roman erotic pentru că el e cel mai pudic dintre toți și nu face niciodată sex.
Tind să cred că oamenii nu au înțeles faptul că această carte a fost scrisă de o autoare (anonimă până acum) DOAR PENTRU A VINDE ȘI A ATRAGE ATENȚIA, dar ei s-au ”îngrămădit” să critice, să-și spună părerile negative, ”vai!, vai!, vai!”
Româncele critică pentru că s-au săturat de boșorogi, grași, libidinoși care să le bată. Ele s-au născut pure și se înroșesc atunci când vine vorba de sex și nici să nu audă de violența domestică. Dar asta e violență voită (sado-masochism) pentru plăcere. Însă ele NU O SĂ FACĂ NICIODATA așa ceva. Pentru că NU SUPORTĂ VIOLENȚA.
Mă irită această falsă indignare a românilor în ceea ce privește atât filmul cât și cartea la fel cum mă irită această lipsă a dorinței de a gândi. Ce-i drept, necesită puțin efort.
În schimb, a auzit cine de cartea ”12 ani de sclavie” a cărei ecranizare a câștigat un premiu Oscar? S-a făcut atâta vâlvă în jurul ei? NU. Pentru că nu conține scene de sex explicite, iar omului îi place tot ceea ce este legat de sexualitate pentru că aceasta a dominat omenirea încă din Antichitate și o va domina mereu. Sexualitatea VINDE.
Nu toate femeile care citesc ”romanul” visează la un Christian Grey, nu toate transpiră când citesc despre scenele de sex, pur și simplu le place.
În încheiere, adaug faptul că această carte este pur fictivă, (chiar dacă unii s-au înghesuit să analizeze, să critice ca niște descendenți ”puri” ai lui George Călinescu) la fel cum sunt scrise, în general, cărțile. Nimic mai simplu de atât.
P.S. Trăim într-o lume care nu se va trezi niciodată din acest somn adânc.
duminică, 25 ianuarie 2015
Libertate
Libertate.
Ca marea care face spume atunci când e agitată, e limpede atunci când e fericită, e caldă atunci când razele soarelui se reflectă în ea.
Ca nisipul care-ți gâdilă tălpile.
Libertate.
Pentru c-am ales să plec în lume fără să mă gândesc dacă o sa mă mai întorc vreodată. Și n-am privit înapoi. Și am lăsat destinul să-mi lase cicatrici în suflet. Pentru un vis. Libertate.
Pentru că nu am crezut în prieteni și nici nu mi-am dorit să am prea mulți. Și n-am avut. 1, 2, 3, 4. Te naști singur, mori singur și trăiești înconjurat de oameni. Libertate.
Pentru că n-am ascultat ce-ai spus tu atunci când eu am vrut să taci. Libertate.
Pentru că n-am tăcut atunci când tu mi-ai zis să tac. Libertate.
Și am făcut mereu ce-am vrut și am suportat și consecințele. Libertate.
Libertate. Pentru că n-am mers pe același drum pe care-ai mers tu, chiar dacă mi-ai zis că e greșit.
Libertate. Pentru c-am iubit când nu trebuia, cum nu trebuia și nici pe cine trebuia. Libertate. Pentru c-am gandit c-o inimă neșcolită.
Libertate. Pentru c-am râs cu tot sufletul ș-am plâns la fel, și l-am lăsat să dispară.
Când o să am de ales între libertate și familie, ce o să fac?
O să merg la nesfârșit singură în jurul lumii? O să-mi fac sute de poze în cele mai frumoase locuri?
Sau o să predau libertatea celor care o să-mi poarte zâmbetul ca poată vedea lumea prin ochii căprui ai tatălui lor?
Libertate
Abonați-vă la:
Postări (Atom)