Apoi a inceput sa-si arunce sufletul spunând:
”Urasc spitalele. Ma fac sa-mi reamintesc pentru a mia oara cat de bolnav e sufletul meu.
”N-o sa gasiti nici un medicament pentru sufletul meu!”, le-am spus. ”Intre peretii astia goi n-o sa ma vindec!”
M-au internat pentru doua saptamani sa invat sa-mi folosesc sufletul din nou. Pentru ca e in bucati. Partea dreapta e mai bolnava. Acolo sunt greselile pe care le-am facut ranind oamenii de langa mine, vorbe aruncate care i-au ranit pe cei pe care ii iubeam.
Si uite-ma azi aici, intr-o zi urata de martie, in acest spital aproape gol dar plin de oameni ca mine.
A fost construit recent. E un spital de suflete. Suflete care nu se vor vindeca niciodata, care nu vor mai fi niciodata la fel ca inainte.
Si nu sunt singur. Sunt mereu alaturi de mine cei pe care i-am ranit de nenumarate ori, fara sa-mi pese. Sunt cei care ma iubesc neconditionat, care vor merge ore intregi prin ploaie ca sa vina sa ma vada cateva clipe. Ca sa ma ajute sa ma vindec. Sa-mi vindec rana sufletului.
E o boala, stii? Sa-i ranesti pe cei pe care ii iubesti. E ceva de care nu-ti dai seama si , totusi, crezi ca e corect.
E un drog pe care vrei sa-l lasi dar la care revii iar si iar...
Stii de ce am lacrimi in ochi? Pentru ca am gresit si-mi pare rau. Si stiu ca oricat de mult as regreta nu pot sa ma intorc la perioada in care eram sanatos. Credeam ca daca eram asa cum eram, asa era cel mai bine. Dar m-am inselat. Din nou.
Ei cred ca ma pot vindeca si ca, atunci când o sa plec de aici, o sa fiu liber din nou. Dar eu stiu, eu stiu ca boala asta n-are leac...
Imi pare rau...”
Te-am iertat...
